Eram deasupra pădurii, aproape de marginea unei râpe abrupte. Ne-am lăsat rucsacurile și ne-am așezat pe pietre. De acolo, de sus, se vedea tot. Era un cer albastru presărat de colo-colo cu norișori albi, ca un fum subțire, de vară. Iar în zare, păduri, munți, case, soare. Liniște. O mare verde-albastră.

Eram epuizați după un urcuș solicitant și ne înghițisem practic cuvintele. Nu de la oboseală.

Preț de câteva secunde am tăcut. Nesincronizat. Era acea priveliște care îți dă volumul la minim. Te pune pe „silent”.

Să vă fac o precizare importantă încă de la început. Rândurile acestea sunt scrise de un neavizat în ale muntelui. De un turist care a urcat două-trei dealuri împădurite în viața lui și cam atât. Am fost pe munte, să nu te mint, cu telescaunul, telecabina, mașina și, acum vreo lună, cu ATV-ul. Iar ca mine sunt mulți. Și pentru ei scriu. Pentru a se uita la fotografii, pentru a citi aceste rânduri și, cine știe, pentru a ne întâlni tot mai des, acolo, sus. Acolo unde toată agitația cotidiană trece pe “mute”.

Era într-o zi din iulie. Anul acesta. Am plecat cu mașina spre Slătioara (se poate ajunge fie din Câmpulung Moldovenesc, fie din Frasin). Drumul spre Slătioara e plin de gropi pe ultimii săi kilometri spre Codrul Secular Slătioara – monument inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, dar vestea bună este că se lucra de zor la extinderea și, cine știe, să sperăm cât mai curând, asfaltarea lui. Cu aproximativ un kilometru înainte de cantonul silvic, am parcat mașina mai sus de un magazin-crâșmă, așa cum sunt mai toate în mediul rural.

Am ales o variantă de traseu circuit, să-i spunem așa: satul Slătioara – Șaua Ciobanilor – Popii Rarăului – Vârful Todirescu (cuprinde rezervația Fânețele montane Todirescu) – Codrul Secular Slătioara – satul Slătioara.

Am ales să lăsăm la final Codrul Secular Slătioara, așa că nu am luat-o spre intrarea amenajată a rezervației forestiere, ci am făcut dreapta și am urmat traseul cu cruce albastră, pe pârâul Ursului, pe un drum asfaltat care se sfârșește aproape de intrarea în pădure, pe care am străbătut-o până sub Popii Rarăului.

Ce simplu e la scris. La urcat, însă, pfuuu, aproximativ patru ore și jumătate (cu tot cu mici pauze pe traseu). Noi, alții or fi făcând mai puțin. 😉

“Cât să fie, vreo 20 de minute mai aveți!”, ne-au spus niște localnici pe care i-am întâlnit în pădure. După 45 de minute încă urcam. După alte 45 de minute, la fel.
Am ieșit din pădure într-o poieniță plină cu flori, iar de acolo se vedea Șaua Ciobanilor.

Uitasem de oboseală, pentru că nu știam la ce să mă mai uit. Oriunde întorceai capul era câte un peisaj fabulos. Acele nuanțe diferite de verde, florile, caii care pășteau liberi, în vârf de munte, cerul albastru… tot.

Comorile Munților Rarău

“Hai să stăm acolo, să mâncăm!”, îmi spune Ștefan. Acolo era chiar în locul în care am făcut fotografia principală a acestui articol. Sunt alte câteva zeci de fotografii frumoase, dar a trebuit să alegem una principală.

Am filmat aproape pe toată durata drumeției noastre tocmai pentru a vă arăta cât de frumos a fost. Am transpirat noi la urcare, dar și Daniel și Paul, la editare. Zău dacă știu ce a fost mai greu: traseul propriu-zis, care ne-a luat aproximativ șapte ore, sau partea de editare a vlogului, unde s-a ales cadru cu cadru din sute de fișiere video cu imagini spectaculoase.

Ce panoramă și de pe Popii Rarăului…

Coborârea am făcut-o prin Fânețele montane Todirescu, cu zeci de plante ocrotite de lege. O bijuterie din cutia de comori a Rarăului. Sună cam poetic, știu, dar asta-mi vine să bat la tastatură când revăd imaginile de acolo.

Din Todirescu, am intrat în Codrul Secular Slătioara, “Catedrala de lemn a Rarăului”. A doua cea mai veche pădure virgină de rășinoase din Europa, după o rezervație din Germania.

Am străbătut codrul cu arbori cu vârste de 300-400 de ani, până am ajuns din nou la drum, în satul Slătioara, întorcându-ne chiar prin intrarea amenajată a rezervației forestiere care se întinde pe aproape 1.100 hectare. Am fi vrut să rămânem mai mult timp în pădurea seculară, acolo unde, teoretic, nu intră drujba și toporul, însă am rămas fără baterii la camerele de filmat.

Și, în plus, recunosc, mi-am descoperit mușchi la picioare despre care nici nu știam că există. Eram epuizat. La propriu. Dacă mă întrebai atunci dacă mai vreau degrabă pe munte, răspunsul ar fi fost pe nerăsuflate „NU”.

Când am descărcat însă, acasă, imaginile video, mi-am dat seama că aș putea să fac periodic asta. Să pun pe “mute” tot și să mă bucur de peisaje magnifice. Și asta, acasă la mine, în județul meu. În județul nostru.

Și nu din mașină, telescaun, ATV ori pe internet.

Nu, pe jos, la pas, cu prieteni alături.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *